Inspire

cum e cu blogul și cu sora

February 21, 2017

#repost – 3 ani mai târziu

(Poza aleasă pentru articolul din 21 februarie 2014 este una din țara lalelelor. Ironic sau nu, acum scriu articolul acesta chiar de aici.)

În 2014 mi-am deschis un blog pe WordPress – blogoanabogdescu.wordpress.com (ulterior m-am mutat aici) și am continuat să postez, mai rar sau mai des, până în momentul de față. Mă relaxează, îmi aduce bucurie și satisfacție. E un hobby și nu am încercat niciodată să îl transform într-un full time job, fiindcă am avut alte priorități de-a lungul timpului, deși mi-aș dori la un moment dat să fac asta. (cred)

Toate ideile minunate au venit alături de o cafea caldă de la Starbucks și știu că cei care chiar beau cafea ar spune că „aia nu e cafea adevărată”, dar pentru mine Starbucks e mai mult decât cafea. Acolo am avut parte de cele mai interesante discuții despre Univers, relații, carieră, planuri și visuri. Acolo mi-am început cel mai des diminețile cu persoanele dragi mie. Are o energie bună și ca să clarificăm un lucru – nu beau cafea, beau lapte cu cafea, așa că e perfect. 😀

„În primul rând, nu o fac pentru cineva, o fac pentru mine, pentru propria mea dezvoltare și spun asta pentru că un blog necesită niște abilități pe care le dobândești sau le dezvolți în timp. Recunosc că nu am scris niciodată în timpul meu liber și am preferat să fac alte lucruri, dar acum e timpul să învăț să îmi așez gândurile pe hârtie într-un stil propriu și totodată, să le pot transmite frumos.”

(Eram foarte speriată de ideea unui blog, de oamenii care mă vor judeca și de posibilitatea de a nu fi pricepută la scris, la treaba asta cu bloggingul. Nu voiam să fiu „una care scrie tâmpenii pe internet”. Frica cea mai mare? Yup, eșecul.)

„Știu că pentru a scrie un articol ai nevoie de inspirație, iar lucrul ăsta o să mă facă să privesc lumea din jur mult mai atent decât o făceam înainte. Un alt aspect ar fi critica, păi normal că indiferent de cât de bun sau prost este un articol, se găsește cineva să comenteze, dar e ceva constructiv până la urmă. Probabil că răutatea, invidia, prostia sau indiferența oamenilor vor fi obstacolele cele mai dificile, dar dacă trec peste asta, zic eu, voi fi de două ori mai puternică .Pentru alții pare ceva prostesc sau chiar inutil să faci un blog, dar mai presus de asta am o persoană care crede în mine. Și mă susține. Cam în orice idee care apare.”

(Blogurile nu erau super la modă acum 3 ani ca acum,  dar ce bine e să ai o soră care să te încurajeze să faci lucruri care sunt în afara ariei tale de confort. 🙂 Așa că, 21 februarie este despre ea.)

„Încep prin a spune despre ea că este o persoană minunată, nu îi voi face o descriere în care să înșir calitățile, cred că „minunată” le cuprinde pe toate. Ceea ce vreau să subliniez este, că ea este cea mai importantă sursă de motivație și sprijin pentru mine. Știi momentele alea în care ai vrea să te apuci de ceva, dar parcă nu ai chef, parcă mai bine o lași pe mâine și dacă te gândești mai bine ,nici nu e o idee așa strălucită? În momentele alea am parte de o lecție și parcă ceva se declanșează în mintea mea …

Despre ea pot să mai spun că este genul de persoană care abia la 26 de ani s-a hotărât să își ia un smartphone și asta doar din cauză că „toata lumea are”, care nu prea știe diferența dintre Facebook și Instagram, (nici acum nu prea știe) nu prea se pricepe cu aparatura electrocasnică, drept dovadă mă întreba cum se pornește blenderul când ea nici măcar nu îl fixase în suport…dar ea citește! Citește cam tot ce prinde și află că este best-seller în domeniul afacerilor și al dezvoltării personale. Nu știu dacă am întâlnit pe cineva mai pasionat de arta dezvoltării personale, de puterea minții, de legea atracției (scoatem din calcul speakerii ce țin seminare pentru publicul larg, public din care sigur și ea face parte). Povestindu-mi despre cât de puternici suntem noi oamenii și câte lucruri incredibile suntem în stare să facem, mi-a stârnit interesul de a mă documenta  mai mult în domeniu, hotărâtă să îmi descopăr și eu puterile ”supraomenești”. (și uite-mă la facultatea de psihologie trei ani mai târziu!)

Sunt recunoscătoare ( și asta e încă o tehnică despre care am auzit tot de la ea, „tehnica recunoștinței”) fiindcă o am alături. Ai fi invidios să auzi totul, dar nu o spun ca să mă laud, deși aș avea motive, sunt recunoscătoare că o am și că îmi împărtășește cunoștințele ei. Am învățat de la ea că totul este posibil dacă am o atitudine pozitivă, am învățat că pot să îmi creez viața singură, am aflat că am puteri mari doar că trebuie să acționez. Și uite așa, împreună vom ajunge două femei puternice de success care se trezesc la ora 5.30 dimineața pentru a-și îndeplini obiectivele de pe listă. Vorba ei „dacă aș fi mamă, aș vrea două fete exact ca noi”.

(Pe vremea aceea eram primul an de facultate la Comunicare și Relații Publice în București, acum tot primul, doar că la psihologie și nu acasă, ci destul de departe de ea. Am fost ghidată și încurajată tot timpul acesta să fac ceea ce îmi place, să cred despre mine că pot, fiindcă voi reuși…

…la vârsta asta e tare să ai o soră, când ești mic… nu chiar.)

Cum era când eram noi două mici? Exact ca în poveștile clasice cu surori. Și-a dorit foarte mult o soră cu care să se joace, dar a primit o responsabilitate. „Ia-o și pe Oana afară cu tine”, „Ai grijă de Oana cât suntem plecați”, „Cine e de vină? Dana, că e mai mare.” și tot așa. Chiar aveam motive să nu ne suportăm pe atunci, rare erau momentele când ne aveam bine. Ne băteam mereu pe calculator, pe telefonul fix, ne păruiam și ne eliberam mâinile pline de ghemotoace de păr după ce număram în sincron „unu, doi trei și!”, știți voi, d-astea. Și voi scriați în jurnal, nu? Mereu avea plăcerea de a-mi invada intimitatea și îmi citea jurnalele pline de drame de clasa a IV-a. Ea nu scria jurnale, dar aveam ce să citesc, ultima pagină a caietelor era plină de conversații cu prietenele în timpul orelor de curs. Eram la curent cu ieșirile lor din liceu și ce făcuseră cu o noapte în urmă, dar eram foarte discretă. Niciodată nu le spuneam părinților, doar o șantajam că am să le spun tot ce știu la un moment dat. 

Să vedeți supărare mare când venea Moș Crăciun și primeam multe dulciuri pe care le împărțeam frățește-surorește, iar ea le mânca pe toate aproape într-o seara. Mie îmi plăcea să le țin în dulap și să mănânc câte puțin în fiecare zi, dar de FIECARE DATĂ găseam ambalaje goale în dulap. Știu că nu era greu să le găsești, dar de ce?

O dată ne-am bătut din nu știu ce motiv și i-am stricat toate produsele de machiaj cu ajutorul prietenei mele (confashion.ro). Mereu râdem când ne amintim de chestia asta. Am pus parfum în rimel, fard de ochi în crema de față… cred că și eu m-aș fi bătut pe vremea aia. Se plângea că o ustură ochii de la rimel, oare de ce? Plus că am scos toate hainele negre din dulap, le-am pus pe jos și le-am presărat cu pudră de talc. GE-NI-AL. Eram super creativă când venea vorba de răzbunări. Muhahahahaha! Dacă mă bătea începeam să țip la vecini după ajutor, dar din păcate, niciodată nu au venit să mă scape… ahahahaha. „Vecinii, ajutooor!” 

E greu cu frații și surorile când sunt mici, abia așteptam să plece la facultate la București. Ba chiar atunci am început să ne înțelegem mai bine, fiindcă ne vedeam rar.  Încet, încet am crescut și lucrurile s-au schimbat între noi. Normal că încă există certuri și simt că nu suntem pe aceeași lungime de undă de fiecare dată, suntem foarte diferite, însă e minunat să îți dai seama că ai o prietenă în care poți avea încredere deplină, să îi povestești absolut orice, să știi că îți dorește binele cu adevărat, că te susține în planurile pe care le ai și că se bucură de realizările tale! Acum nu mă bucur că suntem departe una de cealaltă, așa cum mă bucuram când eram mică, însă acum apreciez altfel timpul împreună și abia aștept să ne revedem. 

„Închei prin a-ți ura „La mulți ani!” din inimă și pentru a-ți mulțumi că ești alături mereu! Am încredere că vei reuși tot ceea ce ți-ai propus în carnețel în ziua aceea la Starbucks și că vei rămâne la fel de minunantă!  Mulțumesc din suflet!

A ta soră care te iubește mult, Oana.”

Vreau să știi că sunt mândră de tine pentru tot ceea ce ai reușit să faci până acum.

I will always be there for you

chiar dacă acum suntem la ceva km distanță. 🙂 (o lacrimă)

                           Cadoul de ziua ta? Mi-e dor de tine și te aștept aici să refacem poza asta. 

 

Mă bucur să te am! La mulți ani! 🙂

                                                                                                                                           Love, 

                                                                                                                                                 Oana      

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

%d bloggers like this: