Inspire

La 22 de ani mi-am impachetat visurile si am plecat in lume

August 20, 2016

Cand toata lumea spunea: `lasa, o sa fie frumos, alti oameni, alta limba` o aprobam cu entuziasm, insa cand am ajuns aici mi-a luat cateva zile sa realizez ca toti oamenii dragi mie nu sunt aici, ca nu ma pot intalni cu cineva cunoscut pe strada, ca nu pot citi etichetele la super-market si ca nu mai e chiar asa comod ca acasa.

Stiam ca nu imi doresc sa fac ce face toata lumea: sa termin facultatea, sa ma inscriu la master, sa imi iau un job platit ca in Romania, care sa nu ma multumeasca pe deplin si care sa imi ia toata energia de a mai face si altceva. Mai stiam si ca nu vreau sa plec din tara sau cumva sa ma trezesc la 50 de ani ca jobul pe care il am nu imi aduce nicio satisfactie personala si ca e prea tarziu sa mai schimb ceva.

Am libertatea sa aleg orice pentru mine, de ce sa nu aleg ceva care sa imi aduca bucurie?

Visul meu de viitor era o imagine cu mine fericita, casatorita cu un barbat inalt, avand un job platit putin mai mult decat decent, intr-o casa cu o gradina frumoasa undeva in Baneasa-Bucuresti, cu 2 copii si un caine…

La inceputul anului 3 de facultate prietena mea cea mai buna Irina, luase decizia de a pleca in Olanda sa studieze, ceea ce ii starnea curiozitatea de mai multa vreme. Intr-una dintre zile povesteam despre cat de frumos o sa fie pentru ea sa experimenteze o alta cultura si o asemenea provocare, motivata de dorinta de a schimba lumea, in timp ce eu le povesteam prietenelor ca nu as vrea sa parasesc tara , ca iubesc limba romana si ca acasa e cel mai bine. Si cu toate astea…cand am ajuns acasa tarziu in acea seara, mi-am pus niste muzica sa dorm gandindu-ma la discutia cu prietenele mele si la viitorul meu pe care il planificasem deja. Habar n-am de ce, insa mi-am oprit toate visurile care imi zburau prin mintea de copil naiv optimist  si mi-am pus intrebarea `eu de ce nu as pleca sa o iau de la capat si sa fac lucrurile altfel?`.

A fost suficient sa pun mana pe telefon sa o sun pe Irina si sa ii spun decizia mea. Foarte fericite vorbeam despre aventura vietii, in timp ce deja cautam daca exista si o facultate de stiinte sociale in orasul despre care povesteam la ceai. Am gasit chiar la aceeasi universitate si programul de licenta pe care mi-l doream, insa fericirea nu a tinut mult, fiindca pe website programul era doar in neerlandeza. Dupa cateva zile si e-mailuri trimise catre facultate, am aflat ca incepand cu august 2016 va fi infiintat si in limba engleza. Parea ca deja lucrurile incep sa se aseze…

Au urmat multe alte provocari si emotii cu aplicatia la facultate, griji despre cum ar fi ca doar una dintre noi sa fie acceptata (asta dupa ce vorbisem zi de zi din octombrie 2015 pana in februarie 2016 despre aventura vietii noastre printe straini), despre locuinta pe care o vom avea si despre planurile noastre marete. Umbra entuziasmului nostru legat de o viata noua era clasica frica de schimbare, care nici macar nu era constienta, dar care se traducea vizibil prin amanarea noastra de a aplica la universitatea mult dorita. Povesteam tuturor despre cum plecam amandoua sa studiem ceea ce ne pasioneaza, sa exploram lumea si sa ne urmam cele mai indraznete visuri, dar totusi nu incepeam demersurile pentru aplicatie.

Nu e greu sa va dati seama cat de speriate eram in sinea noastra de aceasta decizie.

Nu vorbeam decat despre partile bune ale experientei noastre, ignorand teama de necunoscut, de iesire din zona de confort. De la masina pe care o conduceam la bicicleta, de la oamenii cu care ma imprietenisem aici la o gramada de chipuri noi, de la drumul spre casa de o ora la un zbor cu avionul, DAR cu toate acestea, am intrat la facultatea pe care mi-am dorit-o, plec cu cea mai buna prietena la drum, parintii si familia ma sustin si am toate resursele sa reusesc. Nu pot decat sa fiu recunoscatoare de situatiile si oamenii care m-au ghidat catre aceasta decizie si nu pot sa fiu decat fericita de noul inceput promitator.

Normal ca am crezut ca suntem prea `batrane` sa mai facem inca o facultate de 3 ani! Dar unde ne grabim? Hai sa ne ascumam riscuri, sa facem ce trebuie, sa facem ce nu am avut ocazia pana acum si sa ne bucuram de calatorie!

Asa ca la 22 de ani mi-am impachetat visurile si am zburat spre Tilburg.

Sunt de 10 zile aici si nu stiu daca m-am acomodat deja sau pur si simplu nu realizez ca am avut curaj sa fac acest pas.

O sa va povestesc mai multe, dar pana atunci indrazniti mai mult! 🙂 Merita.

Cheers to new beginnings!


 

 

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Raluca August 21, 2016 at 11:28 pm

    E usor sa spui asta cand mami si tati te sponsorizeaza, ai lucrat tu ceva in viata ta? Tind sa cred ca nu.
    Asa ca nu mai oferi tu sfaturi de viata, ca nu se aplica la toata lumea.

    Vad ca esti curioasa in legatura cu viitorul tau, hai ca ti-l spun eu.

    O sa termini facultatea si o sa ai surpriza ca n-o sa te angajeze nimeni acolo pe domeniu sau o sa-ti ofere salariu mult mai mic decat unui anagajat olandez.
    Dar va fi ok, vei da vina pe sistem sau pe orice altceva decat pe tine, vei mai face un master, poate inca unul, vei trai pe banii alor tai pana la 26-27 de ani si dupa aia pe banii parintiilor unui baiat (cine se aseamana, se aduna?).
    Vei turna 1-2 copii si atunci nimeni nu va mai putea sa-ti spuna ca nu faci nimic cu viata ta (ca nah, cresti copii).

    Cand o sa pleci in strainatate pe baza valorii tale sau pe cont propriu, atunci sa incepi sa dai sfaturi de viata.

    Legat de asta: “sa imi iau un job platit ca in Romania, care sa nu ma multumeasca pe deplin si care sa imi ia toata energia de a mai face si altceva”, in Vest se munceste mult mai intens si eficient decat in Romania, si poti obtine salarii foarte mari si in Romania daca esti capabila.

    Nu era mai simplu sa aplici la un master acolo si sa iti cauti un internship? Parea o idee mai buna.

    Si apropo, suntem in 2016, e groaznic sa spui “barbat inalt, avand un job platit putin mai mult decat decent”, ti-ar placea ca un barbat sa spuna ca isi doreste “o femeie slaba, cu sani mari si stramta”? Ar fi cam misogin asa.
    Aici in SUA ai fi blamata pentru asa ceva, dar na, in Romania inca sunt acceptate standardele duble.

    E foarte ok ca iti povestesti viata si deciziile, dar te rog, nu mai da asemenea sfaturi, ca poti influenta unele minti necoapte.

    Ai citit comentariul asta si te-ai ofensat? Sau poti raspunde cu argumente?
    Hai sa vedem ce caracter ai.

    • Reply Oana Bogdescu August 22, 2016 at 9:36 am

      “Raluca” am lucrat la viata mea si nu am plecat cu gandul ca ma vor sponsoriza ai mei pe tot parcursul studiilor mele aici.
      Cu siguranta nu esti in masura sa imi prezici viitorul sau sa cunosti planurile mele legate de viata profesionala, asa ca ti-as sugera sa nu mai tragi concluzii pe seama mea.

      Am plecat pe baza valorilor mele, tocmai d-asta am facut acest pas pentru ca sunt capabila sa fac lucruri marete.
      Evident ca si in Romania poti castiga bani multi, dar nu e situatia generala. Vorbim despre salariul minim pe economie, nu despre cat de tare tragi in Romania. Nu cred ca este problema ta de ce nu am aplicat la master in loc de facultate, am vrut sa imi schimb viitorul, sa invat ce ma pasioneaza.
      Mi se pare perfect in regula ca un barbat sa aleaga ceea ce ii place, asa si eu, vreau un barbat inalt pentru ca am 1.76 si nu mi-as dori pe cineva mai mic de inaltime.(judge me)

      Nu m-ai ofensat cu nimic, stai linistita. 🙂

      Sfatul articolului este “visati mai mult, indrazniti mai mult” nu “plecati pe banii parintilor din Romania”.

      Iti multumesc ca ai citit articolul meu! 🙂

      P.S. Portretul pe care mi l-ai conturat gratuit nu ma reprezinta si nu se incadreaza nicidecum in planurlile mele.

  • Reply Adrian Ivaşcu August 22, 2016 at 1:56 pm

    De-a lungul vietii vor aparea o multime de oameni care isi vor proiecta propriile frustrari asupra ta. Tot ceea ce nu reusesc sa identifice la ei vor arunca pe tine.

    Mult succes in drumul tau si nu lasa parerile altora sa te descurajeze. Si nu uita, singura constanta din viata noastra este schimbarea.

    • Reply Oana Bogdescu August 22, 2016 at 2:05 pm

      Ai dreptate, Adrian. 🙂 Always keep going si sper ca episodul meu sa inspire si pe altcineva.
      Iti multumesc frumos!

    Leave a Reply

    %d bloggers like this: